Cum (mai) arată un tâmplar

de vorbă cu Ciprian Manda

Ca un copil de oraș ce mă aflu, înainte de întrevederea cu Ciprian Manda, văzusem tâmplari numai în desenele animate. Cumva, mă așteptam ca pe străduța din centrul vechi unde ne dădusem întâlnire să regăsesc un fel de Geppetto între două vârste, înalt, slab, ușor cocoșat, cu părul și mustața zburlite, cu mâini pline de bătături, eventual și cu șorțul de lucru, cu rindeaua și cu Pinocchio la purtător.

Nimic din toate acestea însă. Ne-am recunoscut reciproc mai degrabă după privirile nedumerite decât după vreun semn care să indice meseria de tâmplar, respectiv de antropologi în devenire. Departe de figura-stereotip din mintea mea, influențată de basme televizate sau de literatura despre bresle și starostii lor, am întâlnit un tânăr într-o ținută urbană în culori neutre, cu o traistă de-a curmezișul. Nu era înalt, ba chiar dimpotrivă. Barbă și mustață avea, dar nu zburlite, ca ale lui Geppetto. Ochi rotunzi și un zâmbet timid. Fără șorț. Iar în loc de rindea, o tabletă cu fotografii ale obiectelor lucrate de-a lungul timpului. Un tâmplar în variantă modernă – intuiția avea să mi se confirme din plin mai târziu. Iar dacă pe Pinocchio nu îl adusese, ceva din vocea unui păpușar la datorie se găsea în glasul care a început să ne dăltuiască povestea…

Ciprian Manda este arhitect de profesie. Meseria de tâmplar nici nu a moștenit-o din familie, nici nu a ucenicit pe la vreun meșter. A învățat-o… de pe internet, unde, după cum ne-a mărturisit, există foarte multă documentație disponibilă. Tot de pe internet și-a comandat și primele materiale și unelte, acum 4-5 ani, când, la amenajarea unui nou apartament, și-a dat seama că nu găsea pe nimeni care să îi facă niște piese de mobilier exact cum și le dorea. Așa că s-a pus pe treabă de unul singur. A contat, firește, și experiența modelismului din coplărie, a școlii cu profil artistic pe care a urmat-o și a anilor de machetare din studenție.

În timp ce povestea, aruncam câte o privire spre mâinile dumnealui – în căutare de bătături și, ce mai calea-valea – ca să-i număr degetele. Se știe doar că tâmplarii care și le păstrează pe toate 10 sunt o raritate! Ciprian Manda face parte dintre ei („deocamdată”, după cum singur mărturisește…), pentru că are foarte multă grijă cu dălțile și utilajele. Și, în pofida unei conformații întrucâtva „colțuroase” a mâinilor, nu poartă urme prea adânci ale meșteșugului. Ne-a explicat de ce: lucrează alternativ tâmplărie și proiectare, așa că pe durata interludiilor mai tehnice în care „desenează” clădiri, semnele meșteșugului dureros, dar creativ și chiar „visceral” au timp să se vindece.

De fapt, Ciprian Manda nu concepe tâmplăria altfel decât ca pe o activitate complementară profesiei de arhitect. Cele două se balansează, după cum singur mărturisește, chiar dacă asta înseamnă de multe ori nopți nedormite. A avut chiar două proiectări pentru care a primit și comenzi de mobilă. Iar dacă ar avea foarte mulți clienți pentru mobilier, nu s-ar lăsa de arhitectură, ci și-ar lua mai mulți oameni să îl ajute în atelierul de tâmplărie. Deocamdată însă, acest lucru nu este fezabil din pricina lipsei de spațiu: în atelierul de lângă Alexandria și în mica zonă de finisaje din București nu există condiții de lucru pentru mai mulți oameni. Pe viitor, însă, când va reuși să se extindă, tâmplarul-arhitect și-ar dori să aibă cât mai mulți ucenici.

Nici acum nu este însă prea secretos cu meseria, ba chiar dimpotrivă. Dacă inițiativa lui este deocamdată unică în țară, după cum ne-a povestit, Ciprian Manda face mult pentru ca lucrurile să nu rămână așa pe viitor. De pildă, a participat, timp de două săptămâni, la o școală de vară din Bunești, Argeș, unde a lucrat cu grupe de dulgherie-tâmplărie. Beneficiarii sunt studenți la arhitectură, care vin în tabără câte nouă zile și manufacturează diverse obiecte sau construiesc case. Proiectul durează de ceva ani, timp în care inițiativa s-a închegat. Cu tinerii de la Bunești, Ciprian Manda a lucrat diverse obiecte, printre care și o… cabină de duș, în totalitate din lemn. Procedeele au fost integral manuale, la fel ca instrumentele folosite: dălți, rindele… Fără cuie, ci cu îmbinări meșteșugite tot din lemn. Tâmplarul povestește că tinerii își asumă posibilele accidente la care se expun prin natura meseriei: unul dintre băieți chiar s-a tăiat destul de grav la mână și a avut nevoie de o deplasare la spital. Însă nu s-a speriat de atâta lucru și nu l-a părăsit dragul de meserie. Ca pe niciun altul, de altfel. Ceea ce nu e de mirare – întrebat care sunt calitățile de care are nevoie un tânăr pentru a deveni tâmplar, Ciprian Manda ne-a răspuns prompt: răbdare, interes, perseverență. „E o chestie de bibileală, nu de spart lemne!” Cât despre trăsături fizice… „Nu trebuie să fii culturist ca să dai cu dalta!”

Pentru cine lucrează tâmplarul Ciprian Manda? În primul rând, pentru el însuși. Fiindcă o face din pasiune. Răspunsurile la întrebările noastre sunt adesea punctate de remarci ca „E bine…”, sau „Mie-mi place…”, deși nu o dată a recunoscut inconvenientele ocupației – riscuri fizice, lipsa profitului, zgomotul, stresul, oboseala. Însă meseria este pentru el o supapă creativă, care echilibrează profilul uneori prea tehnic și exact al proiectărilor. Am vorbit despre relația dintre meșter și obiect, despre atașament și „însuflețire”, iar tâmplarul a mărturisit că legătura cu obiectul creat de propriile mâini poartă în sine „ceva visceral”, puternic afectiv: unele piese îi plac mai mult decât altele, de aceea sunt și mai investite emoțional.

Pentru cine altcineva mai lucrează tâmplarul-arhitect? Ei bine, pour les connaisseurs. Cei care înțeleg ce cumpără și care își permit să cumpere. Recunoaște că se adresează unei nișe. În parte, pentru că în România publicul nu este încă educat în sensul valorizării obiectului unicat, spre deosebire de străinătate – iar meșterul pune mare accent pe această trăsătură. Totuși, în ultima vreme constată că lumea a început să se plictisească de produsele de serie și de materialele convenționale, precum placajele, conturându-se din ce în ce mai mult un gust pentru obiectul fabricat în atelier. Chiar în absența unei promovări foarte intense, despre care spune că este „work in progress”, Ciprian Manda are multe comenzi. Unii clienți vin cu idei, iar pe baza prototipului din catalog, vine și el cu propuneri. La final iese obiectul unicat, personalizat, care poartă o amprentă puternică a meșterului, dar și a celui care l-a comandat. Unii prind gustul și comandă în continuare obiecte, alții îl recomandă prietenilor. Meșterul își definește ocupația ca pe o formă de „design pus în practică”. În această nișă, unde consumatorii sunt mai degrabă cunoscători individuali decât mase nedefinite de oameni, cea mai eficientă promovare pare a fi tot cea „din om în om”, iar cel mai convingător – contactul direct cu obiectul.

În acest sens, Ciprian Manda participă cu piesele sale și la târguri, cum a fost cel internațional din Köln, unde s-a prezentat la pavilionul României. A remarcat că în străinătate există mult mai multă prețuire pentru meșteșug și obiectul unicat față de România, unde în stabilirea prețului unui produs, de pildă, nu încap dimensiuni ca valorizarea designului, cât mai degrabă dimensiuni… „brute”, precum materia primă și munca propriu-zisă. După părerea tâmplarului, din pricina lipsei unei istorii a meșteșugului în țara noastră, a unei „școli” de tâmplărie și mai ales din cauza tipizării impuse de comunism. Ceea ce avem, totuși, ne parvine pe filieră germană, mai ales din Transilvania, unde meșteșugul a avut o perioadă de înflorire. Însă asta a fost demult.

Ce materiale folosește? „Lemn frumos”, după cum el însuși se exprimă, rostind de parcă l-ar avea în mână și i-ar pipăi nodurile, striațiile, netezimea. Lemn de esență tare: stejar, frasin. Din această pricină, obiectele realizate sunt și foarte grele, iar perspectiva unei bănci în devenire, de câteva zeci de kilograme, care îți cade pe picior, nu este deloc îmbucurătoare. Cum nici ideea reconstrucției falangelor nu este… În fine, riscurile meseriei. Ciprian Manda ne-a dezvăluit că aceste tipuri de lemn pot da naștere unor texturi interesante, cum ar fi aspectul vălurit. Departe de a șmirghelui imperfecțiunile până la anulare, el valorifică din punct de vedere estetic aspecte precum crăpăturile, ceea ce conferă unicitate și originalitate obiectelor. Firește, asta nu înseamnă un efort mai mic, pentru că și crăpăturile, pe cât par de naturale, pe atât sunt de „muncite” în procesul de finisare. Cel mai mult muncește la prototipuri, care în sine reprezintă o experimentare. Apoi, la versiunile ulterioare, își formează mâna. Nu lucrează decât pe comandă, pentru că lemnul este foarte costisitor, iar meșteșugul în sine cere mult timp. Obiectele care îi ies din mâini nu ar fi potrivite pentru a mobila în întregime o încăpere, după cum ne dezvăluie tâmplarul. Mai degrabă, reprezintă niște rupturi de ritm tradiționale în decoruri moderne. Iar „ruptura” potrivită în locul potrivit ține de gust.

Ce echipamente de protecție, ce unelte…? Primele sunt nelipsite mai ales pentru ochi, sau împotriva zgomotului. „Gălăgia” pe care o fac utilajele este principalul motiv pentru care atelierul din Alexandria se află în afara orașului, altminteri, recunoaște meșterul, bătăturile pe care atât le căutăm noi ar fi de găsit pe timpanele vecinilor. Mănușile se folosesc mai rar. Se preferă contactul direct cu lemnul, chiar dacă adesea este vorba despre o „experiență dureroasă”: „Dacă uneltele sunt destul de ascuțite pentru a intra în lemn, intră foarte bine și în carne!” De luat, și le ia ori de pe internet (au început să se găsească chiar la noi în țară), ori de prin târguri. Oricum, dălțile bune nu sunt cele de 10 lei, care se sfărâmă înaintea lemnului. „O unealtă ca lumea ține o viață!” Ca și meseria. Ca și pasiunea.

Tâmplarul Ciprian Manda s-a lăsat în voia curiozității noastre de cercetătoare cu oarecare prudență. Deși cooperant, la început era cumva laconic, punctual, dând de înțeles că nu e nimic spectaculos ori captivant în meseria lui, pentru ca apoi să dezvăluie din ce în ce mai mult. Dalta antropologului a pătruns, încetul cu încetul, cu perseverență și răbdare, de la coaja aspră a răspunsurilor timide, monosilabice, la miezul dulce-lemnos al dezvăluirilor profunde. Avem și noi meșteșugul nostru doar… Și bătăturile noastre.

Text: Anca-Maria Pănoiu

Foto: Oana Crețu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s