Oale și ulcele

– acasă la nea Mitică și tanti Jana, olari –

Pe nea Mitică l-am cunoscut la începutul verii, la un festival de artă stradală. Avea acolo un stand unde își adusese roata olarului și îi învăța pe trecători, majoritatea copii, să plămădească ulcioare. O țâncă îndrăzneață, cu glas ascuțit, l-a întrebat atunci, fleșcăind mânuțele mânjite până la coate în pământul umed-lipicios: „Nea Mitică, da’ matale de când faci oale din lut?” Cumințindu-i mânuțele mici în palmele sale ca niște lopeți noduroase, în scârțâitul ritmic al roții care rotunjea din ce în ce mai vădit o cană bucălată, bătrânul gheboșat i-a răspuns copiliței: „Păi… moșu’ face cam de când era ca matale…” Ceva mai târziu, când mi-a venit și mie rândul la roată, nu știam ce să fac mai întâi: să mă bucur de obiectul care lua naștere sub ochii mei, însuflețindu-se din mâinile mele, sau să îl întărât la mărturisiri pe Nea Mitică. Ghicisem, în scârțâitul ritmic al roții, rotunjindu-se o poveste care trebuia spusă…

Peste câteva luni am avut prilejul să îi vizitez pe bătrânul olar și pe nevasta sa, tanti Jana, acasă la dumnealor, în satul Piscu din județul Ilfov. Plecasem cu chef de povești și de lut. Am avut parte din plin de amândouă: m-am întors cu poveștile în reportofon și în suflet, iar cu lutul… împrăștiat pe haine.
În bătătura lor, bătrânii meșteri au două case: „Vedeți astea două case, le vedeți? – Amândouă numai din olărit le-am ridicat!”, se fălește nevasta olarului. Tanti Jana e vioaie, isteață și foc de vorbăreață! Ne arată rezervele de lut, cuptorul, malaxorul care preia mult din munca anevoioasă a purificării materiei prime, săvârșită odinioară prin… călcare cu picioarele goale și ne explică de zor. Intrăm în atelier – o încăpere scundă, luminoasă, asemănătoare unei bucătării de vară, unde olarii au masa de lucru, o roată mecanizată și una manuală, precum și cea mai mare parte a lucrărilor (oale lăsate la uscat pe grinzi, figurine modelate și pictate de tanti Jana care umplu pervazurile, o grămadă de pușculițe-purcei sub sobă și alte câteva vase mai mari).

În timp ce Nea Mitică desprinde de pe grinzi o scândură cu ditamai șirul de ulcele puse la uscat și se îndreaptă cu ea spre ușă, într-un echilibru grațios pe umărul încovoiat, urmat de alți câțiva voluntari, eu și Barbara rămânem la povești cu tanti Jana. Și ce mai povestașă este…!

Frați și surori n-a avut tanti Jana, dar părinții și socrii au fost olari. De la ei a deprins meseria. Tocmai pentru că a fost singură la părinți, bătrânii n-au vrut s-o dea la școală mai departe de clasele primare. Au vrut s-o aibă acasă, aproape. Unde a și rămas. Iar la 16 ani au măritat-o după Nea Mitică. Cu mai bine de două decenii în urmă, la moartea tatălui, s-a mutat împreună cu soțul în atelierul răposatului, în Piscu 2, care era mult mai bine utilat. Au lucrat acolo timp de cincisprezece ani. Tanti Jana își amintește că pe vremea lui Ceaușescu era mare cerere de oale, având uneori comenzi și de 100 000 de exemplare. Acum nu mai e așa. „Că a ieșit plasticul”, conchide cu resemnare, dar cumva fatidic, tanti Jana.
Acum mai merg la târguri cu iz sărbătoresc, mai mult programe culturale care se străduiesc să valorifice tradițiile. Însă pe vremuri, târgurile nu prea aveau de-a face cu idilicul – erau o treabă pur utilitară. Tanti Jana își amintește ce mult a vândut într-o iarnă aprigă – așa de mult, că din banii câștigați a luat una-alta pentru casă, haine, bundiță și „cojoc la fată”. Și s-a întors și cu bani acasă! Era încărcată cu multe bagaje și s-a suit din greșeală la clasa I. Biletul era de clasa a II-a, iar bagajele – greu de mutat. Așa că a rămas acolo: „Dacă venea controlorul, aveam bani să-i dau!”, povestește mândră. Tanti Jana își amintește despre acea iarnă: „A dat o ninsoareee!!! Și a doua zi a nins cu clienți!” E poetă, ce să mai…
„La noi în sat n-au lucrat femeile la roată, numai bărbații!”, ne taxează imediat nevasta olarului când o întrebăm dacă o dor picioarele de la roată. „Eu am avut alergătură cu vopsitul, cu pictatul…” Femeile se ocupau de treburile de migală: îndreptarea imperfecțiunilor dobândite de oale prin uscarea la soare, căratul, râșnitul vopselei…

Bătături nu pare să aibă, dar se plânge de circulația proastă și de varice, deși nu știe dacă ponoasele i se trag de pe urma meseriei sau a treburilor în general: „Să știți că alerg, alergam toată ziua – nu numai la olărit, aveam alergătură și cu gospodăria (…)”

„Nuuu, n-ai cum să te arzi la cuptor!”, înlătură tanti Jana cu vehemență presupunerile noastre în privința altor posibile neplăceri pricinuite de olărit. „Nici de reumatism nu poate fi vorba, e exclus!”, ne asigură. Dimpotrivă, spune că lutul face mâna mai fină, mai frumoasă, „ca de doctor”… O credem și de data aceasta, dacă ne gândim la toate cremele cu argilă din comerț și la împachetările pe bani grei din saloanele de frumusețe… Totuși, o încercăm în continuare: dacă nu de la olărit, atunci de ce are Nea Mitică mâinile așa de mari și noduroase? Zâmbește poznaș, cu drag parcă de „Tataia”, cum îi spune soțului: „Ei, nu știu… așa s-o fi născut el!

De accidentat, s-au accidentat amândoi însă. Dar au pățit-o mai degrabă din neatenție: Nea Mitică are necazuri de la un picior peste care i s-a prăvălit un mal de pământ, iar tanti Jana și-a tăiat „o vână” a mâinii în niște oale care i s-au spart în cuptor.
Cât despre… „concurență”, tanti Jana îi amintește pe unguri. Le recunoaște valoarea: „Ei fac lucruri mai fine, mai luxoase!” Dar au și cusururi, cum ar fi acela că oalele lor nu sunt la fel de bine arse – mai trece apa uneori. Bine, că nici la Piscu nu le ieșeau ulcelele întocmai ca ale ungurilor, culoarea era diferită. De aceea, la târguri, tanti Jana cumpăra întotdeauna de la ei căni de cafea, pictate cu vopsele naturale și mai mereu rămânea fără ele. Le dădea, fiindcă erau frumoase. La târguri erau mai degrabă în tovărășie cu ungurii din Harghita, care vindeau mai ales străchini. Își păstrau locuri alăturate și făceau negoț împreună. Ungurii îi ajutau cu toții la descărcat, se înțelegeau bine – spre deosebire de unii oameni din sat, care erau dușmănoși și nu întindeau niciodată vreo mână de ajutor.


În afară de târguri, Nea Mitică și tanti Jana își mai fac cunoscut meșteșugul și la atelierele pentru copii. De curând avuseseră unul la un hotel din București și povesteau cu încântare despre bucuria micuților, chiar dacă cine-știe-ce olărit nu prea au făcut prichindeii. Le plăcea mai degrabă să își fleoșcăie mânuțele prin pământul ud, puneau prea multă apă și lutul nu se mai lega… Și, curiozitatea curiozităților, a doua zi, duminică, erau chemați la o… nuntă! Ceva mai rustică, făcută într-o casă bătrânească. Mirele îi „angajase” pentru o demonstrație de olărit. Li se păruse o ciudățenie, dar acceptaseră. În spatele amuzamentului însă, am întrezărit drama meșterului care, cu mirare și nelămurire, dar și cu un strop de resemnare, își vede meseria transformată din treabă serioasă în spectacol, în divertisment și în piesă de muzeu. „Că acum a ieșit plasticul”, cum bine spune tanti Jana…
Ucenicii nu prea se înghesuie la olărit. Nici măcar fetele cuplului de olari n-au deprins meseria – au preferat să meargă pe la facultăți. Însă cea mai conștiincioasă ucenică din atelier este chiar nepoțica celor doi.

Alexandra are 12 ani, pistrui și ochi mari de un albastru-scăpărător, cu care îți aruncă o privire ușor sfioasă, dar isteață. Când vreau și eu să mă joc la roată, să văd ce ulcică strâmbă mi-o ieși, ea îmi devine „maestru”. Înșfacă din grămada umed-cleioasă o bucată potrivită de lut și începe s-o bată între palmele trandafirii cu o dârzenie surprinzătoare pentru încheieturile ei firave. Încerc și eu, mai șovăitor, cu milă parcă de bietul lut… „Mai tare!”, îmi poruncește fetița. Bineee! Îl trântesc de mama focului pe roată! N-a fost bine, pentru că lutul s-a lipit acolo și nici măcar nu e pe centrul de greutate al roții. Nu iese oala așa! Anevoie, dar cu răbdare, micuța îl desprinde și repară pocinogul săvârșit de mâinile mele pe cât de dornice, pe atât de nepricepute. Apoi începem să învârtim. La fel – cu sfială pentru început, apoi cu însuflețire. Prea multă însuflețire pesemne, pentru că nu știu ce ispravă mai fac și cana se strâmbă. Asta deja e treabă de Tataia, fetița se retrage. Nea Mitică, răbdător, îmi ia mâinile într-ale dumnealui și mă îndrumă. Mi-aduc aminte de cum am învățat să scriu… Și olăresc, probabil, cu aceeași stângăcie de la începuturile alfabetului meu, pentru că blândul Nea Mitică dă jos din cui adresarea mai… aspră: „Nu așa, bre!” E cam greu însă, parte pentru că sunt rigidă și stângace, ca orice începătoare, parte pentru că tocmai la mâna stângă, cea care modelează pereții vasului prin strânsori potrivite, m-am găsit să-mi las unghiile lungi, zgâriind astfel vasul. Pesemne că olăritul și cântatul la chitară nu prea se logodesc, dar până la urmă, cu chiu, cu vai și mai ales, cu Nea Mitică, duc la capăt o oală cât de cât… rotundă.
Apoi trece nea Mitică la roată. Și e de neoprit. Ce durere?! Ce articulații?! Ce bătături?! Grămezile de lut, bătute, dezmierdate și înduplecate de olar se trasnformă, rând pe rând, în vase felurite, care de care mai sofisticate. Se vede că bătrânul muncește de drag. Cât ne mai plimbăm pe-afară, cât mai facem o poză-două, cât mai mâncăm un sandviș și mângâiem câte o mâță adormită la umbra unui tufiș înflorit, masa din atelier se umple de oale și ulcele. Și nea Mitică îi dă înainte, nu se-ncurcă!


Apoi, trece la fluierașe. Între timp, tanti Jana se așează la masa de lucru, cu șorț și cu ochelarii pe nas. Modelajul figurinelor de lut pare să fie singurul lucru care o oprește din povestit – îi soarbe concentrarea. Face o pisică. În mâinile butucănoase, cu unghii late și crăpături înnegrite, ține cu o delicatețe surprinzătoare viitoarea statuetă animalieră. O privește prin lentilele groase cu un amestec de critică, atenție și atașament – un Pygmalion feminin cu vigilență de Cerber, mai degrabă decât adulație. Frământarea cozii stufoase îmi amintește de cozonăceii făcuți în țărână acum multă vreme, însă arcuirea suplă pe care o capătă la lipirea finală de trupul felin depășește mijloacele artistice naive. După uscare, tanti Jana pictează figurinele.


Cum anevoie s-a oprit mai devreme din făurirea oalelor, acum nea Mitică nu se mai dă dus de la fluierașe. Tot frământă, dă găuri cu un bețigaș fin și ne explică cum trebuie suflat – acum nu merge însă, pentru că sunt încă umede. Ține morțiș să plecăm fiecare acasă cu câte un fluieraș. Îl întreb de cuci – păsările acelea de ceramică, frumos pictate, în care pui apă și sufli, ca să cânte. Nu face. De fapt, nu prea înțelege la ce mă refer. Tanti Jana e însă mai iute: „E, de-alea de fac ungurii!” Vechii tovarăși…
La plecare, ne îmbrățișăm. Le mulțumim, iar dumnealor își cer iertare, smeriți. Nu știm pentru ce. Îi zâmbesc lui nea Mitică și-i doresc petrecere frumoasă la nunta de a doua zi. Sare ca ars: „Păi nu, că nu ne ducem să jucăm!” Așa e, trebuia să-mi dau seama înainte să deschid gura. Pentru dumnealor, meșteșugul e meșteșug. Meseria e meserie. Munca e muncă. Nu-i ca pentru noi – o joacă în țărână!

Text: Anca-Maria Pănoiu (voluntar)

Foto:  Vlad Eftenie, Oana Crețu, Andreea Bratu, Andrei Orcula

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s