Iubitorul de argint

de vorbă cu Ovidiu Sbâncu, bijutier

N-am să mai spun niciodată că un inel este scump!”, a spus tânăra privitoare, după mai bine de o oră în care tijele de argint trecuseră prin șlefuiri peste șlefuiri, laminări, tăieri, loviri, frecări – fără ca bijuteria să fie gata. Pesemne că lucrurile se întâmplă precum în anecdota aceea cu ulcica, unde bucata de lut însuflețită este udată și îndelung frământată, lovită chiar, încât o dor toate. Apoi este pusă pe roată și învârtită până la epuizare, apăsată și strânsă dureros între degetele olarului. Apoi, băgată în cuptor și arsă până la disperare, în tot acest timp ea căinându-l și înjurându-l pe meșterul care o chinuia fără milă. Însă la urmă, când este scoasă din foc și pictată, lăcuită, își dă seama că s-a preschimbat într-o ulcică frumoasă. Și îi mulțumește. Nu știm ce i-a șoptit argintul lui Ovidiu în timp ce se transforma în bijuterie între degetele lui atente – n-am auzit nimic. Însă în mod sigur au o legătură strânsă…

Trebuie că Ovidiu Sbâncu știe limba argintului, altfel nu îmi închipui cum ar fi putut lua naștere inelele splendide expuse într-un colț al atelierului său în curs de amenajare, sau inflorescențele lucitoare, filigranate, pe care ni le-a arătat în fotografii.A învățat-o într-un atelier din Iași, ca ucenic, în perioada liceului. Pe urmă a făcut Peisagistică, la Arhitectură, dar nu a uitat de prima iubire – argintul. Făurește bijuterii felurite, restaurează obiecte din metale prețioase, toarnă altele după negative… A făcut până și un medalion pentru zgarda unui câine. Din aur. Lucrează pe comandă și ar putea chiar să facă portrete în argint – „deși ar ieși numai niște crochiuri, vă dați seama!”, ne mărturisește. Idei are, iar materiale cumpără. De la alți argintari, de la oameni care își dau la topit obiectele vechi… Se descurcă.

Este tânăr și lucrează din pasiune. În atelierul lui cu ferestre mari, sobă de teracotă și lumină bună susură mai tot timpul câte-o muzichie de fundal. Mai rătăcește câte o ustensilă – s-a mutat de curând și deocamdată nu a apucat să își rânduiască echipamentele, le are îndesate prin genți și sacoșe. Însă la masa de lucru din stânga ușilor înalte, de lemn, are cam tot ce-i trebuie: fel de fel de dălți și ceea ce aș putea numi, în limbaj comun, lame, cuțitașe și ciocane, o sursă de flacără cu care s-a ars de câteva ori (și care seamănă cu freza unui dentist), un ferăstrău fin, el însuși ca o bijuterie (cu dinții atât de mici încât alunecă pe nesimțite în carne – realizezi abia pe urmă că te-ai tăiat), un borcănaș de borax (substanță care stârnește între noi discuții controversate despre toxicitate, autorizații de comercializare și sinucideri celebre…) și un creuzet în care prepară și încălzește soluțiile necesare. Ustensilele se succed, rând pe rând, într-un ritual cunoscut numai de meșter și de argint, inaccesibil înțelegerii privitorului profan.

Aceluia îi sunt accesibile numai fazele felurite prin care trece materialul prețios: întâi este o simplă și banală tijă; apoi este probată pe o mână oarecare, măsurată după prototipurile zăngănitoare ca niște clopoței și tăiată potrivit; apoi se curbează, docilă, supusă parte prin căldură, parte prin pricepere; trece prin transformări chimice care îi schimbă culoarea de la alb la cenușiu, ajunge strălucitoare ca oglinda, pentru ca apoi iar să se albească; este lovită, nivelată, decupată, răzuită, râcâită – încât celor mai sensibili li se strepezesc dinții. Este lipită la cald, iar piatra de Murano înspicată multicolor este potrivită în „cuibul” de argint îndelung pregătit.

Deși spațiul de după ușile mari de lemn este mic, deși în el se înghesuiau, aplecați deasupra meșterului, un cameraman, doi fotografi și alți trei privitori și intervievatori, Ovidiu nu părea să se sinchisească. Dacă este întrebat, vorbește în timp ce lucrează. Dar concentrarea îi este în cea mai mare parte sorbită de materialul prețios pe care ba îl ceartă, ba îl mângâie, ba îl înduplecă. Spatele îi stă încovoiat peste masa de lucru, ochii mici privesc atent bijuteria în devenire prin lentilele groase ale ochelarilor, mâinile fine, de lucrător cu milimetrul, se mișcă dibace. Până la urmă, meșteșugul lui Ovidiu e ca o muncă de convingere: „Hai, fă-te podoabă, fă-te podoabă…!”

Text de Anca-Maria Pănoiu

Foto: Vlad Eftenie

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s